Ce se intampla atunci cand ai o mie de ganduri, o mie de sentimente, toate fug si se amesteca in mintea ta, cand nu stii ce se intampla cu tine si in tine de fapt?multi, ca si mine dealtfel, incearca sa scrie. problema este ca de cate ori incerc sa scriu atunci cand am amalgamurile astea nu reusesc, iar cand vreau si am cum sa scriu gandurile nu mai sunt la fel.
fiecare experienta duce undeva. fiecare pas pe care il faci, fiecare om pe care il cunosti, fiecare gura de aer trasa in piept cu nesat si fericire te duc undeva.
uneori ma opresc si arunc o privire in urma mea. si mai vad urme de pasi undeva departe, mai vad oameni si imagini apuse. uneori umbre vin asupra mea. inainte ma temeam de umbrele trecutului, paseam cu teama in prezent si priveam cu sfiala viitorul. multe lucruri nu le inteleg pe deplin, si poate nici nu trebuie sa inteleg totul.
important este ca prin ceea ce am fost si ce am trait pasesc astazi. confrunt umbrele si ele se imputineaza. am imagini ale prietenilor. prieteni care nu mi-au ramas alaturi si nici nu le cer asta. poate eu i-am indepartat, poate doar asa a fost sa fie. sa mergem impreuna pe un drum pentru ca apoi privind in urma sa zambim, iar cand ne revedem sa ne stragem strans in brate si sa ne bucuram ca suntem bine. m-am schimbat. nu mai am aceeasi ingaduinta, poate asta a fost una din lectiile mele. sa nu insist acolo unde nu mai este cazul. sa spun ce am de zis, sa fiu eu asa cum sunt, sa spun mereu ceea ce gandesc. poate acesti oameni nu sunt gata sa ma auda, iar eu nu mai pot sa imi prelungesc singura agonia. cand am avut ceva de zis si am zis, ei au auzit. sa ii fac sa asculte cu adevarat ceea ce am de zis fara ca ei sa treaca prin propria interpretare spusele mele nu mai tine de mine.
am observat cum incet incet grupul meu de apropiati s-a restrans temeinic; cum cei ce trebuie sa ramana pe drumul meu raman cu mine. fie ca acum isi unesc drumurile cu al meu, fie ca revin dupa ce au mers pe propriul drum.
si acum percep si simt altfel dragostea. este fantastic cum inca ma bantuie temeri, insa acum le privesc direct si ele se disipeaza. cum prind aripi din ce in ce mai mari si colorate si cum nu imi mai este teama de nimic.
dintr-o mica larva a iesit, cu pasi inceti, greoi, o libelula. o libelula ce nu avea aripi. a durat mult timp pana cand i-au crescut aripile si a durat si mai mult pana cand a incercat sa zboare. a cazut, a fost strivita, i-au fost jumulite aripile. dar nu s-a oprit niciodata. libelula a incercat sa zboare mereu. si a reusit sa faca acest lucru fara sa decada, fara sa se mai lase prinsa de cei ce ii pot taia aripile. si astfel libelula a zburat singura, gustand fiecare picatura a vietii, traind pentru prima data pentru ea si nu pentru cei din jur. si astfel a inteles ca a trai nu inseamna a te pierde pe sine, a da din tine pentru a te simti intreg, ci inseamna a completa natural o alta persoana. astfel libelula a intalnit inteleapta bufnita, care si-a intins aripile aratandu-i din nou ca viata este frumoasa si tumultoasa, inedita si plina de surprize. primind din intelepciunea sa a pus cap la cap alte noi idei si intamplari si s-a lasat completata de aceasta, intalnind la momentul potrivit, bufnita alaturi de care zboara acum. oricum viata este un zbor. zbori mai sus, mai jos, mai cazi, mai dai de vant puternic si furtuni, tine doar de tine cum resimti si cum vrei sa traiesti acest zbor. de un lucru sunt sigura: imi doresc din tot sufletul sa traiesc cat mai intens aceasta viata, cu orice presupune ea. imi este cel mai teama ca voi ajunge sa ma tem de tot ceea ce ma inconjoara. de aceea sper ca nu am sa uit niciodata ceea ce spun acum. probabil ca de aceea si scriu.
