E ca mersul pe bicicletă!

Tot timpul m-am întrebat dacă zicala asta cu mersul pe bicicletă e adevărată. Am fost oarecum întârziată în multe privințe și încă mai sper că toate se întâmplă cu un motiv. Așadar, am primit prima mea bicicletă când aveam aproximativ 4 ani. Era roz, avea roți ajutătoare și un dinozaur foarte drăguț desenat. Am iubit-o enorm și am reușit relativ rapid să scap de roțile ajutătoare. Era să ajung în lacul Herăstră cu ea. A fost foarte amuzant, cel puțin din câte îmi amintesc. Nu știu dacă și ai mei au râs la fel de tare. Luasem "super" viteză pe o pantă și auzeam urlete din spate. Parcă spuneau să pun frână, dar nu am realizat pe moment. Știu doar clipa în care mi-am dat seama că o să ajung direct în lac și că din punctul meu de vedere cam aia a fost. Dar am fost salvată de un nene cu o bună prezență de spirit care m-a blocat si smuls din zbor de pe bicicletă. Well done, mister! :))  A mai urmat o serie de mici incidente în urma cărora draga mea mamă a decis că este mai bine să nu mai am bicicletă după ce am crescut pentru respectiva. Și nici că am mai reușit fie să mă sui de atunci pe o biclă sau sa îmi cumpăr una, cum jurasem când eram copil.

Am tot visat de-a lungul anilor ăstora la momentul în care voi reînvăța să merg și chiar să îmi cumpăr o bicicletă. Dar știi cum e... se petrec tot felul de extorsiuni de burlan de toate felurile și uiți de visele din copilărie - și nu numai.  Acum două zile am luat decizia de a face înt-un final acest pas. Am luat-o pe Loredana - și ea la prima tentativă mai serioasă de învățat - și ne-am închiriat biciclete din parcul Tineretului -  5 lei ora, super decente ustensilele.  Mai târziu ni s-a alăturat Rox și uite așa s-a născut startul biciclitului nostru.  Ieri și azi am luat-o si pe Foxy, cațelușa noastră la aleragat. SUper fun. Lore a suferit un mic accident care s-a soldat cu o pauză până luni dar e hotarâtă să nu se lase.

În seara asta e posbil să reușesc să îndeplinesc unul din visele copilăriei: o bicicletă. Încerc să am rabdare și să nu mă agit prea tare.

Cred că de fapt scopul acestui post este - în afară de a mă lăuda că am reînvățat să merg pe biclă, acela de a sublinia că nu este niciodată prea târziu să înveți ceva nou, să încerci și chiar să reușești să îți îndeplinești un vis.
Și cum de fapt se pare că în cazul meu mersul pe bicicletă nu a fost uitat, hai să încercăm sa ne amintim de visele noastre. Și să încercăm să le facem să se întâmple.

Revenire și reverie

Ce este timpul și cum trece peste noi? Cum ne afectează el și cum îl lăsăm să ne schimbe? De ce uităm să ne exprimăm liber și ne lăsăm închiși în noi înșine? Ce se schimbă de fapt în noi atunci când se schimbă?
M-am tot uitat în anii aștia de blocaj emoțional, în care nu am fost înstare să scriu absolut nimic, pe postările mele din urmă. Și m-am surpins făcând asta cu tristețe, cu jind. Nu la viața de atunci, să nu mă înțelegi greșit, ci la libertarea cu care scriam și reușeam să îmi exprimam sentimentele pe acest blog - și nu numai. Mă exprim liber verbal și acum însă ceva s-a schimbat drastic de atunci. Cred că mi-am ciopârțit singură aripile creativității. M-am urâțit și aruncat singură în întuneric. Am lăsat monstrul din mine să mă calce din nou în picioare. Sună dubios, da. Dar asta simt când mă uit la mine cea de acum. Nu m-am simțit vrednică de mai nimic și poate de asta nici nu a ieșit nimic concret din nimicul meu. Deși dorința e acolo. E vie și arde, ca o săgeată ce mai are puțin și îmi rupe cutia toracică.
E iubirea pentru tot ce mă înconjoară, iubirea pentru fiecare clipă și om de lângă mine, dorința de a fi iubită, dorința de a lăsa temerile în urmă. Mă macină teama de a nu mai trăi, de nu mai simți, de a nu mă bucura din plin de fiecare clipă a vieții și teama de a nu îmi fi împărtașită în acceași măsură dragostea. Și cu cât mai curajoasă vreau sa par a fi, cu atât îmi dau seama ca alimentez frica din mine. Așa ca astăzi iau decizia să accept frica și să reîmbrățișez frumusețea necunoscutului. Îmi îmbrățișez teama de a nu fi suficient de bună pentru voi, cei din jurul meu, de a putea fi singură cu adevărat în anumite momente, de a nu mă conforma cu adevărat în idealul feminin fizic și nu numai.
M-am închis în mine și în casă la un nivel, m-am uitat și am uitat să ma descopăr.
Fac un mic pas înainte, astăzi prin acest post fără rost. Trecerea dintre fata curajoasă din urmă și femeia ce se redescoperă din nou. Că doar sunt cu un pas - sau mai mulți către pragul de 30 de ani. Și da, e și ăsta un prag de trecut.
Am nevoie de ochelari. Nu mai văd bine. Merdre.

Unde? sau un alt post fara rost.

Unde incepe si unde se termina compromisul? sau ce inseamna compromisul?
unde incepi si unde te termini tu ca si om, ca si entitate, ca si personalitate? se spune ca ne schimbam zilnic. aa putem fi persoane diferite in cele mai scurte intervale, sa nu mai fim recunoscuti de apropiati, sa nu ne mai recunoastem nici noi insine. suntem facuti sa fim aceeasi mereu sau este chiar natura noastra de a ne schimba? unde incepe teama si de ce ne temem de fapt? de ce sa ne temem de .. de teama? cand stai si te uiti in oglinda si nu te mai recunosti, este pentru ca ai lasat compromisul sa te inunde sau pentru ca devii ceva nou, menit sa se schimbe zilnic? 
de unde frica asta de a fi tu insuti, de nu fi acceptat pentru ceea ce esti? de unde teama de a exprima sincer, clar si la obiect tot ceea ce simti? unde au disparut sentimentele autentice, de unde si cand am lasat compromisul si falsitatea sa ne caracterizeze in mod general?
am ajuns sa ne minunam cand descoperim autenticitate, sinceritate, potrivire si sa consideram o existenta placida, fada, falsa, de compromis a fi normala. de ce si cand am ajuns sa nu mai credem unii in altii, in dragoste?
stii ce mi se pare interesant? capacitatea mea de a scrie sau nu anumite lucruri in mod obiectiv pe acest blog. de cele mai multe ori ma tem sa ma exprim. si verbal si in scris si nu inteleg ce se schimba in mine in anumite momente de variez atat de puternic. privind faptic, este strict vorba de mood, de cat de intensa este legatura cu mine insumi. si atunci ma intreb de ce ma departez de mine... si mai ales pentru cine. cred ca asta este, teama ca ma instrainez de mine pentru ceva amagitor. da, si eu ma tem insa as vrea sa inteleg pe deplin natura temerilor mele.
mi s-a spus candva ca pentru a trai cu adevarat, pentru a putea experimenta viata in deplinatatea sa, trebuie sa fii singur. adevaratul explorator, observator al acestei lumi are ca si camin pamantul in sine, iar marea sa dragoste o reprezinta viata si oamenii in sine. sa poti sa iubesti sincer oamenii, fara sa ii judeci. recunsc faptul ca din punctul acesta de vedere imi recunosc pozitia, faptul ca din punct de vedere al detasarii mele totale, al cunoasterii de sine, al curajului de a pasi totalmente singura in maretia lumii ma aflu la punctul zero si ca inca sunt legata de sentimente pur umane; adica ma leg de principiul yin si yang. In esenta  simbolurile yin si yang semnifica echilibrul perfect , atractia contrariilor si miezul tuturor lucrurilor. 
 cred ca jumatatea mea este vie si in cautarea mea. o intrebare foarte buna este cand iti dai seama ca ti-ai gasit jumatatea? te bazezi doar pe ceea ce simti? dar daca jumatatea ta este la fel de tematoare ca si tine inseamna ca mai aveti de trait impreuna sau separat pana sa va recunoasteti cu adevarat? cred ca un punct de vedere important este curajul cu care te abordezi pe sine in acest aspect si cat de  dispus esti sa iti recunosti frustrarile. cred ca de fapt cheia catre o existenta fericita este pacea de sine, acceptarea propriei persoane, puterea de a te ierta, accepta.
eu una am probleme in a accepta ca sunt iubita sau ca pot fi iubita cu adevarat. am un soi de complex dubios care la un nivel imi dicteaza ca nu merit nimic frumos, bun, si de fiecare data ma face sa ma tem  ca am sa pierd tot tocmai pentru ca nu merit acel ceva. working big on it si cred ca si progresez. dar uneori ma suprind in niste situatii care sunt menite sa imi atraga atentia asupra unor aspecte din viata mea, si sa imi bag picioarele de nu devine din ce in ce mai dificila treaba asta cu wanting and having it all.
am cerut si mi s-a dat. am inteles ca de fapt nu e atat de greu sa traiesti, insa partea cu adevarat interesanta este cea cu in a gasi echilibrul ideal pentru tine. acolo unde ai pasit clar in afara zonei de confort, atunci cand viata personala se imbina frumos cu cea profesionala, cand se compenseaza natural anuminte lucruri fara ca ele sa se suprapuna.
cum iti gasesti calea?cum stii ca acea carare pe care te afli este cea corecta? ce faci sa nu pici in derizoriu, in depresie, in rutina? cum poti sa iti gaesti rostul in aceasta lume si sa spui ca nu traiesti degeaba si ca nu te chinui pe tine si pe cei din jurul tau? exista cumva o potiune magica? sau ramanem pe ideea ca nothing comes easy? dar daca viata ta este o sorcova vesela si ai incercat putin din fiecare prajitura dar nu te trage inima s-o imbratisezi pe nici una desi toate sunt gustoase si frumos colorate? cum iti gasesti propria prajiturica inainte de a-ti da seama ca esti prea batran s-o mai poti manca pentru ca ti-au picat toti dintii din gura?