de ce facem copii?

iata ma regasesc in nebunia si tumultul vietii, punand ironic problema clasica ce ma roade de ceva vreme: ce naibii caut eu in viata mea? dar de data asta este si mai funny, pentru ca si acum primesc ceea ce imi doresc pe de o parte si habar nu am cum reusesc sa pierd pe alta. cand aveam bani, cariera si tot rahatul de cuviinta imi lipseau fericirea si echilibrul emotional, oamenii frumosi din viata, certitudinea ca nu am sa fiu ca marea de oi ce populeaza planeta. acum ca m-am dumirit in partea asta, ma confrunt cu alta provocare: si anume cum sa fac sa impac si capra si varza? da, stiam ca blah blah nu este usor, nici nu mi-as dori sa fie astfel, insa mi se pare penibil ca la varsta mea sa mai traiesc drame adolescentine legate de colega mea de apartament actuala, si anume mama.
stau si ma intreb uneori care este mai copila dintre noi doua, intrucat situatiile de pana acum au scos la iveala exact contrariul unor asteptari clasice. personal consider ca pana la momentul actual am facut cate ceva cu viata mea, spre deosebire de alte specimene si sunt pe pace cu mine insumi in ceea ce-mi priveste potentialul. in mom in care am decis sa abandonez ideea penibila de a da bani pe chirie in bucuresti in conditiile in care mama dispune de un apartament cu 3 camere in care sta singura, si am crezut ca am ajuns in sfarsit la un consens decent cand i-am zis ca nu are rost sa isi vanda agoniseala de o viata pentru 2 garsoniere cacacioase, hop, iata si socantul adevar pentru mine. nu, dragilor, nu am facut bine. pentru ca din cele 2 femei mature care aveau o discutie deosebit de interesanta ma regasesc in fata ridicolului absolut, si anume acela de a fi tratata la "venerabila" mea varsta ca la 15 ani. si asta la nici un an de la asa zisul consens. deci, iacata-ma iar cautand in lumea asta un nou camin. si cautarea asta aduce cu sine noi intrebari existentiale. da, este greu sa reusesti pe cont propriu fara sa fii robot, insa cum mama ma-sii se face treaba asta? stiu ca anume cheia este rabdarea, insa uneori simt ca sunt cam la capatul ei. baricadarea energetica si emotionala isi are limitele ei si simt ca este din ce in ce mai greu sa evit un boom energetic.
cum te simt ca si om cand iti dai seama ca intr-un final esti singur? si ca de fapt parintii tai exista in acte sau sunt acolo numai sa iti sublinieze faptul ca tot ceea ce faci - daca nu este cum dicteaza ei sau conform proiectiilor lor - este gresit? iti aduni nadragii din vine, tragi aer in piept, si daca vrei sa nu ajungi mega frustrat si suparat pe tot ceea ce este, aduna-ti fortele si accepta-i, iarta-i. usor de zis, greu de facut atunci cand ai in mintea ta mica si bolnava numai rahaturile de care ai avut parte toata copilaria, adolescenta si maturitatea, asezonate cu o mega portie de scoatere de ochi. si atunci vin si ma intreb - ca sa continui seria de aberatii in draci - de ce facem copii? ca se ne asiguram ca are cine sa ne aduca un pahar de apa la batranete? pentru ca asa cere societatea? pentru a avea niste papusi in care sa aruncam frustraile noastre legate de ceea ce am putea deveni? desi cred ca majoritatea parintilor fac asta, vreau sa cred din tot sufletul ca nu asta este motivul real. si ca oamenii care fac astazi copii au taria de a realiza ca nu sunt decat mici porti catre aducerea pe lume a unor noi suflete. si ca decizia de a face un copil iti apartine, dar ca nu ai dreptul de control absolut. datoria unui parinte este de a ajuta copilul sa isi descopere calea, nu de a se impune absurd si obositor, de a accepta calea copilului si de il respecta. da, respectul, cuvantul cheie uitat de prea multa lume in ziua de azi. respectul si cunoasterea faptului ca nu detii pe nimeni, nici macar pe cel caruia i-ai dat viata.
cu toii ne izbim cu capul de pereti si trebuie sa facem asta pe cont propriu. si atunci de ce sa iti chinui copilul proiectand in el toate refularile tale, dorintele tale, ideile tale? de ce sa refuzi sa il cunosti si accepti cu adevarat, sa ii fi un prieten real in lumea asta nebuna? chiar nu isi dau seama ca prin astfel de comportament isi indeparteaza copiii? stiu ca au crescut intr-o lume grea si ciudata, insa avem o capacitate de adaptare fantastica. sper ca astazi parintii sa fie altfel sau cel putin sa incerce. asta implica acceptarea faptului ca acesti copii sunt unici si ca au calea lor regardless de cea imaginata de parinti.
este foarte greu in esenta sa iti controlezi si constientizezi problemele, dar pentru numele lui dzeu, fa-o pentru tine si in tine. daca ai ceva de comunicat sau obiectat, fa-o calm si asculta ceea ce ti se spune. nu fii arogant si plin de tine in impunerea (nu expunerea) de idei personale doar pentru ca esti parinte si "stii cel mai bine". este primul pas catre abisul creat intre tine si copilul tau. cred ca scriu lucrurile astea in ideea ca daca va fi nevoie candva am sa le citesc si nu am sa fac greseala aceasta cu copilul meu. si sper ca la momentul respectiv sa am suficienta minte incat sa nu ajung in punctul acesta. pentru ca personal consider ca si parintii nostri au trecut prin etapele astea insa au uitat. uitarea este ingrozitoare. cred ca uitam lucruri mai ales cand ne uitam pe noi insine. si a te uita pe sine este cel mai ingrozitor lucru pe care il poti face in viata asta.
si pentru ca nu este niciodata prea tarziu sa faci ceea ce multi considera a fi dificil, sustin ca in orice moment poti lua oglinda si sa te privesti cu adevarat. si dupa ce ti-ai gestionat trairile, deziluziile, ti-ai numarat pasii care te-au adus aici, sa incerci sa ii intelegi pe cei din jur, si mai ales pe copiii tai.
oare sunt parintii suficient de maturi incat sa isi asume responsabilitatea faptelor si sa inceteze a proiecta frustrai in cei din jur? ramane de vazut. un lucru este clar. nu vreau sa jung niciodata aici.