de ce facem copii?

iata ma regasesc in nebunia si tumultul vietii, punand ironic problema clasica ce ma roade de ceva vreme: ce naibii caut eu in viata mea? dar de data asta este si mai funny, pentru ca si acum primesc ceea ce imi doresc pe de o parte si habar nu am cum reusesc sa pierd pe alta. cand aveam bani, cariera si tot rahatul de cuviinta imi lipseau fericirea si echilibrul emotional, oamenii frumosi din viata, certitudinea ca nu am sa fiu ca marea de oi ce populeaza planeta. acum ca m-am dumirit in partea asta, ma confrunt cu alta provocare: si anume cum sa fac sa impac si capra si varza? da, stiam ca blah blah nu este usor, nici nu mi-as dori sa fie astfel, insa mi se pare penibil ca la varsta mea sa mai traiesc drame adolescentine legate de colega mea de apartament actuala, si anume mama.
stau si ma intreb uneori care este mai copila dintre noi doua, intrucat situatiile de pana acum au scos la iveala exact contrariul unor asteptari clasice. personal consider ca pana la momentul actual am facut cate ceva cu viata mea, spre deosebire de alte specimene si sunt pe pace cu mine insumi in ceea ce-mi priveste potentialul. in mom in care am decis sa abandonez ideea penibila de a da bani pe chirie in bucuresti in conditiile in care mama dispune de un apartament cu 3 camere in care sta singura, si am crezut ca am ajuns in sfarsit la un consens decent cand i-am zis ca nu are rost sa isi vanda agoniseala de o viata pentru 2 garsoniere cacacioase, hop, iata si socantul adevar pentru mine. nu, dragilor, nu am facut bine. pentru ca din cele 2 femei mature care aveau o discutie deosebit de interesanta ma regasesc in fata ridicolului absolut, si anume acela de a fi tratata la "venerabila" mea varsta ca la 15 ani. si asta la nici un an de la asa zisul consens. deci, iacata-ma iar cautand in lumea asta un nou camin. si cautarea asta aduce cu sine noi intrebari existentiale. da, este greu sa reusesti pe cont propriu fara sa fii robot, insa cum mama ma-sii se face treaba asta? stiu ca anume cheia este rabdarea, insa uneori simt ca sunt cam la capatul ei. baricadarea energetica si emotionala isi are limitele ei si simt ca este din ce in ce mai greu sa evit un boom energetic.
cum te simt ca si om cand iti dai seama ca intr-un final esti singur? si ca de fapt parintii tai exista in acte sau sunt acolo numai sa iti sublinieze faptul ca tot ceea ce faci - daca nu este cum dicteaza ei sau conform proiectiilor lor - este gresit? iti aduni nadragii din vine, tragi aer in piept, si daca vrei sa nu ajungi mega frustrat si suparat pe tot ceea ce este, aduna-ti fortele si accepta-i, iarta-i. usor de zis, greu de facut atunci cand ai in mintea ta mica si bolnava numai rahaturile de care ai avut parte toata copilaria, adolescenta si maturitatea, asezonate cu o mega portie de scoatere de ochi. si atunci vin si ma intreb - ca sa continui seria de aberatii in draci - de ce facem copii? ca se ne asiguram ca are cine sa ne aduca un pahar de apa la batranete? pentru ca asa cere societatea? pentru a avea niste papusi in care sa aruncam frustraile noastre legate de ceea ce am putea deveni? desi cred ca majoritatea parintilor fac asta, vreau sa cred din tot sufletul ca nu asta este motivul real. si ca oamenii care fac astazi copii au taria de a realiza ca nu sunt decat mici porti catre aducerea pe lume a unor noi suflete. si ca decizia de a face un copil iti apartine, dar ca nu ai dreptul de control absolut. datoria unui parinte este de a ajuta copilul sa isi descopere calea, nu de a se impune absurd si obositor, de a accepta calea copilului si de il respecta. da, respectul, cuvantul cheie uitat de prea multa lume in ziua de azi. respectul si cunoasterea faptului ca nu detii pe nimeni, nici macar pe cel caruia i-ai dat viata.
cu toii ne izbim cu capul de pereti si trebuie sa facem asta pe cont propriu. si atunci de ce sa iti chinui copilul proiectand in el toate refularile tale, dorintele tale, ideile tale? de ce sa refuzi sa il cunosti si accepti cu adevarat, sa ii fi un prieten real in lumea asta nebuna? chiar nu isi dau seama ca prin astfel de comportament isi indeparteaza copiii? stiu ca au crescut intr-o lume grea si ciudata, insa avem o capacitate de adaptare fantastica. sper ca astazi parintii sa fie altfel sau cel putin sa incerce. asta implica acceptarea faptului ca acesti copii sunt unici si ca au calea lor regardless de cea imaginata de parinti.
este foarte greu in esenta sa iti controlezi si constientizezi problemele, dar pentru numele lui dzeu, fa-o pentru tine si in tine. daca ai ceva de comunicat sau obiectat, fa-o calm si asculta ceea ce ti se spune. nu fii arogant si plin de tine in impunerea (nu expunerea) de idei personale doar pentru ca esti parinte si "stii cel mai bine". este primul pas catre abisul creat intre tine si copilul tau. cred ca scriu lucrurile astea in ideea ca daca va fi nevoie candva am sa le citesc si nu am sa fac greseala aceasta cu copilul meu. si sper ca la momentul respectiv sa am suficienta minte incat sa nu ajung in punctul acesta. pentru ca personal consider ca si parintii nostri au trecut prin etapele astea insa au uitat. uitarea este ingrozitoare. cred ca uitam lucruri mai ales cand ne uitam pe noi insine. si a te uita pe sine este cel mai ingrozitor lucru pe care il poti face in viata asta.
si pentru ca nu este niciodata prea tarziu sa faci ceea ce multi considera a fi dificil, sustin ca in orice moment poti lua oglinda si sa te privesti cu adevarat. si dupa ce ti-ai gestionat trairile, deziluziile, ti-ai numarat pasii care te-au adus aici, sa incerci sa ii intelegi pe cei din jur, si mai ales pe copiii tai.
oare sunt parintii suficient de maturi incat sa isi asume responsabilitatea faptelor si sa inceteze a proiecta frustrai in cei din jur? ramane de vazut. un lucru este clar. nu vreau sa jung niciodata aici.

Picata de pe Marte fara nici un fel de rost

De ce de pe Marte? Pt ca e planeta mea, d-aia :P. si pentru ca iar sunt mega autista, mega dubioasa. de parca universul meu interior nu se pupa deloc cu universul asta asa zis real. iarasi o zi in care planuisem migalos totul a.i. sa iasa materialele cum trebuie si in care din pacate / sau nu - ramane de vazut - am dat un mega kix. se zice de catre noi astia boemii ca are si asta un motiv, insa stau ca boul de cateva ore bune si incerc sa imi dau seama de ce nu mai ies din universul paralel in care ma aflu. exista 2 voci in mine care spun chestii total diferite dar din anume motiv ajung sa se anuleze reciproc creand ...VID. un soi de moleseala imbinata cu lene, lipsa de interes pentru orice, lipsa de intrevedere al unui final oarecare, oricare ar fi el. vreau sa ies dar nu reusesc, as zace ore in sir pe podea mergand pe valurile mintii mele semi bolnave care din cand in cand mai sunt stopate de catre un fir de constiinta care imi spune: hai, ce faci azi? iar pierzi o zi din viata ta? nu vezi ca nu ai facut absolut nimic? dar daca nu vreau sa fac nimic? poate astazi este o zi a nimicului. nimcul meu este totul, in timp ce totul meu este nimicul vostru. nu stiu de ce imi pun problema astfel, dar as vrea sa mai raman ascunsa in cazemata mea, cu riscurile de rigoare.
in acelasi timp simt in capul pieptului un soi de presiune, un fel de energie care se zbate sa iasa si nu reuseste. nu imi dau seama de unde vine si ce vrea sa faca, poate si de asta am simtit nevoia sa scriu in stilul meu caracteristic si haotic, pentru ca de cele mai multe ori reusesc sa aflu ce dzeu se mai intampla in mine. sau mai degraba sa aduc la suprafata diverse nemernicii.
nu este o neliniste concentrata intr-un anumit punct, nu este o stare provocata de ceva anume. este pur simplu. si nici macar nu stiu daca este neliniste sau o deconectare puternica de real, material, lume.
in ultima vreme am o mie de ganduri, o mie de idei, vise, sentimente trairi. m-as dispersa intr-o mie de parti si as face o mie de lucruri. cred ca le si fac cat de cat, insa in acelasi timp simt ca ma oboseste modul aceasta dual de a trai. sau nu cred ca este asta cat este lipsa unor rezultate solide. nici macar nu trebuie sa fie solide. alerg in o mie de parti si nu stiu daca alerg in directia buna, si daca este buna de ce nu simt asta? sau sunt mingea de la pinball care se izbeste de diverse chestiute si face bing bing aprinzand beculete?
sau sa fie teama ca poate drumul ales de mine nu este chiar cel bun? daca lumea robotzeilor este cea corecta? am sa fiu un misfit toata viata insa in ce conditii?
dat fiind faptul ca sunt nebuna declarata nu ma mai surprind starile ciudate si firea mea schimbatoare. acum rad si stiu exact ce vreau si cum trebuie sa obtin totul, maine s-ar putea sa ma tem si sa-mi pun alte intrebari. as vrea sa ajung la punctul in care pot interpreta semnalele mele din interior corespunzator si sa aflu exact ce se petrece.
simt ca timpul zboara, simt intr-un mod ciudat ca eu raman pe loc, dar nu in sensul in care credeti voi. raman ca si entitate energetica pe loc, totul trece ca un val peste mine; uneori ma simt ca o piatra de rau.
fiin o perioada ciudata pentru mine, cred ca uneori doar prefer sa ma ascund in gaoace si sa nu dramatizez anumite situatii in care ma aflu. cum ar face alti oameni. zeci de combinatii ca sa trec "cu bine"de luna asta, zeci de intrebari legate de ceea ce si cum fac, sau o sa fac. senzatii pe care un altul le-ar putea cataloga ca si capete de tara, nenorociri sau mai stiu eu ce alte bazaconii - vezi mama :)). nu mai vreau sa transform ceea ce se intampla in "necaz"pentru ca stiu f bine ca eu m-am adus frumusel singurica in situatiile astea prin deciziile pe care le-am luat. deci am sa stau cuminte in gaoace si am sa incerc sa trag concluziile necesare. oare am gresit undeva si daca da, de ce? am fost lenesa, comoda sau am urmat patternul prestabilit? ce este de fapt mai important pt mine? dar pot sa ating ceea ce este imp pentru mine fara calea materiala, a lor?
se spune ca totul are un pret. probabil ca asa este. un lucru este clar si sa spunem bun. ma simt calma, nu pot sa spun ca ma simt pesimista legat de ceea ce se intampla. e doar ciudat sa adun atatea sentimente in contradictoriu. pe plan sentimental propriuzis sunt chiar pe calea cea buna. cliseistic am super prieteni, cu super idei, super metode de petrecere a timpului (si nu intr-un mod superficial), am inceput sa simt din nou fluturii din stomac - sau mai bine zis fluturii mei au stomac din nou - pe scurt universul a complotat pentru mine din plin. cel putin pentru lucrurile pe care am stiut sa le cer. si sunt mega recunoscatoare pentru asta.
problema mea este pe alt plan clara: nu stiu cee ce imi doresc cu adevarat pe plan profesional. cred ca se intampla asta pentru ca am o mare problema: sunt omul bun la toate dar la nimic specific. in linii mari pot invata sa fac orice, intr-un timp relativ bun, insa eu personal nu stiu sa fac ceva anume. sa fiu buna la ceva anume. nu am aprofundat nici un domeniu cu adevarat. simt ca sunt intr-o cautare continua, si nu reusesc sa ma identific cu nimic anume. si cand am sa gasesc oare am sa am timp sa aprofundez asta? sa devin cu adevarat buna? ma simt ca o sorcova pe planul asta.
am atins un fir, pe care il urmez acum, dar din lipsa mijloacelor banesti nu il pot innoda cum trebuie. sunt o fire optimista si cred ca ceea ce simti cu adevarat si ceea ce doresti primesti, dar stiu ca si astfel de momente sunt inevitabile. cred ca am sa numesc blogul asta cum sa fii propriul psiholog :))))
este uimitor ce poti face cu un instrument de scris, o tigare, cafea, muzica buna si putin curaj de a scrie efectiv ce iti trece prin minte. si tot ce trebuie sa faci dupa asta este sa recitesti tot. primele dati te sperii de ce iti poate mintea dar dupa aceea te obisnuiesti cu propriul stil - haotic sau nu. :))
concluzia mea? so far so good, azi am facut ceea ce am simtit si am incercat sa nu ma blamez prea tare pentru asta. am sa ma duc sa manac ceva, am sa ies la o plimbare in parc si astazi am sa ma bucur pentru ca exist pur si simplu. cum se bucura ca exista nevertebratele :))) pentru ca se pare ca azi nu exist in mod clasic. poate ma reactivez cumva in cursul serii. :)) poate ca da sau poate ca nu. vedem noi.
ati urmarit un nou post fara rost.

Its all about Magic

Dupa o pauza indelungata in care nu am mai simtit nevoia sa scriu, iata ca in aceasta dimineata simt nevoia sa exprim sentimente in scris. In urma unor momente de magie, iata, iar. pentru ca magia nu m-a abandonat nici o clipa.
s-au creat noi legaturi, noi sentimente, noi prietenii. am lasat noi oameni sa patrunda in existenta mea fragila si care au si ramas cu mine. pentru cat timp ramane sa vedem.
s-au reluat legaturi si s-au creat idei, s-au nascut planuri si pentru prima data simt ca ma aflu pe un drum bun.
desi pana acum viata mea a fost mai mult decat frumoasa, am fost macinata de sentimentul inutilitatii profesionale. suna ciudat, foarte ciudat, insa am fost macinata adanc de ideea ca totusi nu pot face nimic, de ideea ca nu exista nici un drum pe care sa il pot urma cu adevarat. ma simteam ca un pom de craciun, o sorcova, un calator ce a adunat in bocceaua sa cate putin din fiecare dar nimic cu adevarat. am patruns in n domenii, am incercat marea de activitati cu degetul insa niciodata nu am simtit nevoia de ma scufunda cu adevarat in adancuri. activitatea mea zilnica este in regula in raport cu timpul liber, insa nu am simtit niciodata ca este ceea ce vreau sa fac sau ceea ce ma reprezinta cu adevarat. din liceu am avut idei, pe care le-am dezbatut ardent, fara sa incerc macar sa le pun in practica, pentru ca apoi sa ma plang de anumite lipsuri din viata mea. si aici nu ma refer la lucruri materiale. lipsa dorinta de mobilizare, ca o lene ciudata ce te mananca din interior, pe care as putea s-o etichetez ca lipsa tragerii de inima. nu am negat niciodata ca sunt o fire comoda, sunt una dintre cele mai lenese persoane mai ales daca este vorba de a face ceva ce nu imi doresc sa fac. niciodata nu am reusit sa ies din sfera mediocritatii - cum imi spunea mama mai mereu - si stiam ca este pentru ca nu am gasit ceva potrivit mie - la treaba asta se pare ca seman cu tata care pana cand nu si-a urmat calea interioara nu a reusit dpv al oamenilor "normali"sa faca nimic cu viata sa.
cum un lucru clar pe care l-am invatat este acela de a ma asculta pe mine, si ca fiecare sentiment este un semn din interiorul tau pentru tine insuti, am decis sa las viata sa curga si sa vad unde ajung. asa ca intr-o seara ploioasa de octombrie, band un irish cu un suflet drag mie am ajuns sa tesem ceea ce ar putea fi cararea catre drumul nostru.
am decis sa pornim impreuna pe un drum si ne-am deschis. s-au nascut idei, vise si dorinte.si iata ca de data aceasta simt ca este drumul cel bun. poate ca nu va fi asa cum credem. poate ca va fi altfel, poate ca va fi la fel cum credem. insa este important ca am gasit impreuna acest drum, ca am pasit in acelasi timp pe el, si ca simt ca lucrurile se intaresc in formele lor.
este semnul pe care il asteptam de foarte mult timp, o zbatere ca sa ma trezeasca din punctul acesta de vedere, care sa imi dea energia sa vad dincolo. o tremurare care sa ma deschida din punct de vedere creativ, care sa ma ajute sa dau in sfarsit tot ceea ce am in mine. iar persoana cu care pasesc pe acest drum este cea mai potrivita pentru asta. pentru ca in acest moment este singura persoana care ma cunoaste cu adevarat, care a vazut cel mai mult din mine, persoana pe care o iubesc si ma iubeste, persoana care mi-a fost alaturi de cand am scos primele cuvinte si am iubit pentru prima data marea. si iata-ne din nou complice, razand si simtitnd impreuna, explorand si avand curajul sa traim. si iti multumesc pentru tot ceea ce esti, pentru ca esti, pentru ca esti langa mine. te iubesc. :)