green wings

green wings

vineri, 19 august 2016

E ca mersul pe bicicletă!

Tot timpul m-am întrebat dacă zicala asta cu mersul pe bicicletă e adevărată. Am fost oarecum întârziată în multe privințe și încă mai sper că toate se întâmplă cu un motiv. Așadar, am primit prima mea bicicletă când aveam aproximativ 4 ani. Era roz, avea roți ajutătoare și un dinozaur foarte drăguț desenat. Am iubit-o enorm și am reușit relativ rapid să scap de roțile ajutătoare. Era să ajung în lacul Herăstră cu ea. A fost foarte amuzant, cel puțin din câte îmi amintesc. Nu știu dacă și ai mei au râs la fel de tare. Luasem "super" viteză pe o pantă și auzeam urlete din spate. Parcă spuneau să pun frână, dar nu am realizat pe moment. Știu doar clipa în care mi-am dat seama că o să ajung direct în lac și că din punctul meu de vedere cam aia a fost. Dar am fost salvată de un nene cu o bună prezență de spirit care m-a blocat si smuls din zbor de pe bicicletă. Well done, mister! :))  A mai urmat o serie de mici incidente în urma cărora draga mea mamă a decis că este mai bine să nu mai am bicicletă după ce am crescut pentru respectiva. Și nici că am mai reușit fie să mă sui de atunci pe o biclă sau sa îmi cumpăr una, cum jurasem când eram copil.

Am tot visat de-a lungul anilor ăstora la momentul în care voi reînvăța să merg și chiar să îmi cumpăr o bicicletă. Dar știi cum e... se petrec tot felul de extorsiuni de burlan de toate felurile și uiți de visele din copilărie - și nu numai.  Acum două zile am luat decizia de a face înt-un final acest pas. Am luat-o pe Loredana - și ea la prima tentativă mai serioasă de învățat - și ne-am închiriat biciclete din parcul Tineretului -  5 lei ora, super decente ustensilele.  Mai târziu ni s-a alăturat Rox și uite așa s-a născut startul biciclitului nostru.  Ieri și azi am luat-o si pe Foxy, cațelușa noastră la aleragat. SUper fun. Lore a suferit un mic accident care s-a soldat cu o pauză până luni dar e hotarâtă să nu se lase.

În seara asta e posbil să reușesc să îndeplinesc unul din visele copilăriei: o bicicletă. Încerc să am rabdare și să nu mă agit prea tare.

Cred că de fapt scopul acestui post este - în afară de a mă lăuda că am reînvățat să merg pe biclă, acela de a sublinia că nu este niciodată prea târziu să înveți ceva nou, să încerci și chiar să reușești să îți îndeplinești un vis.
Și cum de fapt se pare că în cazul meu mersul pe bicicletă nu a fost uitat, hai să încercăm sa ne amintim de visele noastre. Și să încercăm să le facem să se întâmple.

vineri, 12 august 2016

Revenire și reverie

Ce este timpul și cum trece peste noi? Cum ne afectează el și cum îl lăsăm să ne schimbe? De ce uităm să ne exprimăm liber și ne lăsăm închiși în noi înșine? Ce se schimbă de fapt în noi atunci când se schimbă?
M-am tot uitat în anii aștia de blocaj emoțional, în care nu am fost înstare să scriu absolut nimic, pe postările mele din urmă. Și m-am surpins făcând asta cu tristețe, cu jind. Nu la viața de atunci, să nu mă înțelegi greșit, ci la libertarea cu care scriam și reușeam să îmi exprimam sentimentele pe acest blog - și nu numai. Mă exprim liber verbal și acum însă ceva s-a schimbat drastic de atunci. Cred că mi-am ciopârțit singură aripile creativității. M-am urâțit și aruncat singură în întuneric. Am lăsat monstrul din mine să mă calce din nou în picioare. Sună dubios, da. Dar asta simt când mă uit la mine cea de acum. Nu m-am simțit vrednică de mai nimic și poate de asta nici nu a ieșit nimic concret din nimicul meu. Deși dorința e acolo. E vie și arde, ca o săgeată ce mai are puțin și îmi rupe cutia toracică.
E iubirea pentru tot ce mă înconjoară, iubirea pentru fiecare clipă și om de lângă mine, dorința de a fi iubită, dorința de a lăsa temerile în urmă. Mă macină teama de a nu mai trăi, de nu mai simți, de a nu mă bucura din plin de fiecare clipă a vieții și teama de a nu îmi fi împărtașită în acceași măsură dragostea. Și cu cât mai curajoasă vreau sa par a fi, cu atât îmi dau seama ca alimentez frica din mine. Așa ca astăzi iau decizia să accept frica și să reîmbrățișez frumusețea necunoscutului. Îmi îmbrățișez teama de a nu fi suficient de bună pentru voi, cei din jurul meu, de a putea fi singură cu adevărat în anumite momente, de a nu mă conforma cu adevărat în idealul feminin fizic și nu numai.
M-am închis în mine și în casă la un nivel, m-am uitat și am uitat să ma descopăr.
Fac un mic pas înainte, astăzi prin acest post fără rost. Trecerea dintre fata curajoasă din urmă și femeia ce se redescoperă din nou. Că doar sunt cu un pas - sau mai mulți către pragul de 30 de ani. Și da, e și ăsta un prag de trecut.
Am nevoie de ochelari. Nu mai văd bine. Merdre.