M-am oprit.
As vrea sa mi se opreasca inima, sa nu mai bata, sa nu mai simt.
Sangerez, as vrea fie sa sangerez de tot, mai repede, fara ezitari sau sa NU. Nu mai pot. Simt ca sunt sfasiata, sunt bucati. Sunt cioburile imprastiate de jos. m-am imprastiat in toate colturile casei si acum stau, oarba si le caut. sunt atat de fine incat nu fac altceva sa-mi strapunga fin buricul degetului, provocand acea senzatie inconfundabila. ceva atat de fin, imperceptibil cu ochiul liber, dar care doare atat de tare.
lacrimile curg rauri, incercand sa sece acest corp, aceasta minte, acest OM de orice urma de sentiment.
Sunt furioasa pt ca am ajunsa aici, sunt ranita pentru ceea ce s-a intamplat, sunt disperata pentru ca nu stiu ce cale sa apuc, nu stiu ce trebuie sa fac, si te iubesc si nu vreau sa te urasc.
te iubesc pana la moarte.
de aceea trebuie sa merg pe drumul meu. stiu daca vom merge iar, tragand unul de altul, ne vom face rau.
da, spui tu, cum este posibil ca doi oameni care se iubesc sa nu poata trai impreuna?
si eu iti spun, cum este posibil ca doi oameni care se iubesc sa treaca prin ceea ce am trecut noi in ultima vreme? este simplu, cred: nu mai stim cine suntem, nu ne mai cunoastem caile, nu mai stim si atat. ne-am lasat inraiti, pervertiti, nu ne cunoastem noi pe sine, mai ales unul pe celalat.
Singura noastra cale este sa ne separam drumurile, sa mergem o perioada in paralel.
Daca nu faci pace cu sine, daca nu iti infrunti demonii, daca nu te poti privi in oglinda cu adevarat, nu vei putea niciodata sa fi cu adevarat fericit. trebuie sa iti creezi limitele, ambitiile, principiile tale, pasiunile, pe scurt sa te cunopasti sa te definesti.
Incercand sa te imping mereu catre ceea ce vedeam eu ca esti, am gresit. sunt pasi pe care fiecare fiinta trebuie sa ii faca de la sine.
Dragostea dintre noi, pura, reala a fost umbrita de frustrari si rautate.
Voi fi mereu langa tine, vei fi mereu acolo. insa si tu si eu, trebuie sa ne cunoastem pe sine. am crescut, nu mai suntem la fel ca la 18 ani. viata ne schimba constant. si repet, nu vreau sa te urasc vreodata, nu vreau ca ceea ce traiesc si am trait cu tine sa se transforme in ceva urat, in ceva mai urat decat ceea ce a fost intre noi in ultima vreme.
as vrea sa imi tranchilizez inima, sa nu mai simt, si as vrea sa iti iau si tie durerea. insa. din pacate, durerea este cea care ne dechide ochii. noi ca oameni nu suntem atat de dezvoltati incat sa intelegem cum stau lucrurile din prima. din pacate, trebuie sa suferim ca sa invatam o lectie, si, din pacate, asta este singura cale.
vom merge in paralel. Dupa cum mi-a zis cineva, un cuplu merge tinandu-se de mana. merg la acelasi nivel; daca unul dintre ei o ia inainte, celalalt ramane in urma. si da, se ajuta unul pe altul. dar cand trag unul de altul in directii opuse, nu vor ajunge nicaieri.
trebuie sa stie fiecare pe ce drum trebuie sa mearga.
trebuie sa mearga amandoi, de la sine, natural, pe acelasi drum. orice fortare in acest caz duce catre o frustrarem care duce la distantare.
o relatie inseamna fericire.
si iti multuemsc pt ca mi-ai aratat fericire. si nu vreau sa traiesc cu tine decat feiricire. vreau sa uit ca au existat rele. din pacate insa, ne-am facut unul altuia mult prea mult rau.
este momentul sa ne oprim, sa respiram, sa privim, sa ne privim pe sine si sa ne cunoastem.
nu este un capat de drum, este un inceput.
si da, te iubesc. chiar daca nu cum ti-ai dori tu acum.
sper din tot suflrtul ca ai sa intelegi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu